Povestea unui om lenes
Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o mesteca. Si satul, vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotara sa-l spanzure, pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa, se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul la locul de spanzuratoare!
Asa era pe vremea aceea.
Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel cu boi un om care samana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicand:
– Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva, sa se caute.
– Ba nu, cucoana, raspunse unul dintre tarani; sa ierte cinstita fata dumnevoastra, dar aista e un lenes care nu credem sa fi mai avand pereche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa curatim satul de-un trandav.
– Alei! oameni buni, zise cucoana, infiorandu-se; pacat, sarmanul, sa moara ca un caine fara de lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia asa, pentru imprejurari grele, Doamne fereste! O manca la posmagi si-a trai si el pe langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucatica de pane. Da, suntem datori a ne ajuta unii pe altii.
– I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana; ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise unul dintre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, uriciunea oamenilor! Sari degraba din car si multumeste cucoanei, ca te-a scapat de la moarte si-ai dat peste belsug, luandu-te sub aripa dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sapun si franghie. Iar cucoana, cu bunatatea dumisale, iti da adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i si asta. Dar tot de noroc sa se planga cineva… Bine-a mai zis cine-a zis ca: „Boii ara si caii mananca”. Hai da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are vreme de stat la vorba cu noi.
– Dar muieti-s pormagii? zise atunci lenesul, cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
– Ce-a zis? intreba cucoana pe sateni.
– Ce sa zica, milostiva cucoana, raspunde unul. Ia, intreaba, ca muieti-s posmagii?
– Vai de mine si de mine, zise cucoana cu mirare, inca asta n-am auzit! Da’ el nu poate sa si-i moaie?
– Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!
Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
– Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste. Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa, de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul!
Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se lehameseste si de binefacere si de tot, zicand:
– Oameni buni, faceti dar cum va va lumina Dumnezeu!
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul.
Si iaca asa au scapat si lenesul acela de sateni, si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca de-acum si alti lenesi in satul acela, daca le da mana si-i tine cureaua.
S-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.
