Educatia cu blandete – educatia fara recompense, fara pedepse

Despre educatia cu blandete se vorbeste mult in ultimul timp. Parintii sunt pro sau contra, fiecare in functie de cum simte. Un lucru e cert – nu suntem la fel, nu reactionam la fel, avem un bagaj propriu de acasa, valori pe care ni le-am insusit. Ce cred ca avem in comun este insa  dorinta de a face cat mai bine pentru copiii nostri.

Educatia cu blandete

Si pentru ca suntem diferiti, au aparut diverse curente de parenting, printre care si educatia cu blandete.

Din capul locului cred ca e clar pentru toata lumea ca bataia nu e in zona de blandete, nici de educatie, ci in zona de violenta fizica. Lasa rani adanci, iar cele fizice nu sunt pe primul loc. Ranile sunt emotionale si pe termen lung.
Lovim atunci cand de fapt, nu avem solutii, cand nu stim in esenta sa reactionam. In acele momente, copiii sunt victime nu ale puterii noastre, ci ale neputintei, ale lipsei de autocontrol.

Din pacate, violenta nu este numai de ordin fizic. Sora ei mai mare este violeta psihica. De multe ori, desi spunem ca nu dam o palma copilului, ii reprosam, il criticam, il injosim (nu vezi ca nu esti in stare?!), il intimidam pentru ca suntem adulti si pentru ca… putem.
Asa ajung multi adulti sa traiasca toata viata cu convingerea ca ei nu pot, nu stiu, nu sunt in stare, nu au cum sa reuseasca. Si, desi ar fi perfect capabili, chiar nu reusesc pentru ca stima lor de sine e la cote minime. Pe scurt, copilul si adultul de mai tarziu traieste cu convingerea ca nu are nicio valoare.

Cum se manifesta violenta psihica?

Copilul maltratat psihic este de multe ori ridiculizat, umilit chiar in public sau amenintat. Cele mai frecvente manifestari de violenta psihica si abuz emotional sunt:

• Amenintarile adresate copilului, intimidarea acestuia;
• Vorbitul urat, folosirea fara nicio jena a unor cuvinte nepotrivite;
• Injosirea si insultarea lui, care se manifesta inclusiv in public;
• Ignorarea si izolarea copilului abuzat – dupa ce ii vorbim urat, tipam la el, il mai si trimitem in camera lui, sa se gandeasca la ce a facut; pe noi nu ne trimite nimeni nicaieri sa ne gandim si continuam;
• Negarea abuzului si invinovatirea copilului – in sinea noastra stim ca nu e in regula ce facem, dar e mai simplu sa dam vina pe comportamentul copilului, ca fiind cel care a dus la manifestarile noastre violente verbal.

Mergem in parc si vedem parinti, bunici, bone care reactioneaza impulsiv destul de dur, daca cel mic nu raspunde la cerinte.
Sa ne intelegem, copiii nu sunt niste sfinti si nici n-ar trebui, dar limitele sunt in mana noastra si parentingul nu este o ora sau o zi. Problema e sa stim sa punem aceste limite cu rabdare si cu blandete.

Ce este educatia cu blandete?

Educatia cu blandete se bazeaza pe o relatie foarte apropiata intre parinti si copii. Impunem niste limite bland. Legatura pe care o creezi cu copilul e esentiala. Si aici avem un mare atu, beneficiem inca de la inceput de increderea copilului neconditionata. Noi suntem punctele lui de reper primordiale.
Tu te-ai gandit vreodata ce e esential ca limite in educatia lui, in formarea lui? Eu pornesc de la premisa ca nu trebuie sa avem limite doar de dragul limitelor. Triem, ii lasam si copilaria sa se bucure de ea, dar in niste puncte de reper, de care chiar are nevoie. Si pentru asta, nu e nevoie sa il luam pe „Nu” in brate la orice. Impunem limite rezonabile bland si suntem consecventi cu ele.

Educatia cu blandete – Despre permisivitate

Extrema cealalta este sa consideram educatia cu blandete ca fiind fara nicio restrictie. Suntem blanzi indiferent de ce face copilul. Sa-i educam cu blandete nu inseamna ca facem orice vor, doar sa nu-i vedem ca plang sau ca sufera in vreun fel.
Si sincer nu prea vrem sa-i auzim ca plang nici noi, ca oameni. Vrem sa se opreasca instant, daca se poate. E obositoare starea de „nu stiu ce sa-i fac”, „as face orice sa inceteze odata”, etc. Realitatea este ca uneori plansul e sanatos. Realitatea e ca si copiii sunt tot oameni. Au frustrari, nervi si e o forma de a se „descarca”. Ce putem face este sa fim alaturi de ei si sa-i ajutam sa se descarce. Vor intelege astfel ca nu totul poate fi asa cum isi doresc ei, dar ca le suntem alaturi.

Parintii permisivi sunt cei carora le e teama sa nu le ingradeasca in niciun fel copilaria celor mici. Insa copilul are nevoie de limite, are nevoie sa stie ce e bine si ce nu, sa fie ghidat in drumul lui spre adult.

E simplu sa le demonstrezi cat esti de mare si de puternic fizic prin comparatie cu ei, printr-o impunere de forta fizica. E la fel de simplu si sa-i faci sa nu mai planga cumparandu-le mereu jucarii, recompensandu-i material.
Dar cred ca trebuie sa avem in vedere mereu „investitia” pe termen lung. Ce fel de adulti vrem sa devina?